Saptamana de Rugaciune

In a treia saptamana din luna ianuarie a fiecarui an (18 - 25 ianuarie), bisericile crestine din intreaga lume, organizeaza seri de rugaciune pentru unitatea crestina. Initiativa s-a nascut in lumea protestanta, in anul 1908. Alegerea datei este simbolica, 18 ianuarie fiind sarbatoarea catedralei Sfantului Petru din Roma, iar 25 ianuarie - sarbatoarea convertirii lui Pavel.

Tema propusa pentru Saptamana de Rugaciune din anul 2010, este "Voi sunteti martorii acestora“ (Luca 24,46-48). Potrivit hotararii sinodale din 2008, Biserica Ortodoxa va participa la aceasta Saptamana de Rugaciune, insa, fara implicare liturgica. Hotararea a fost luata in urma impartasirii mitropolitului Nicolae Corneanu intr-o biserica greco-catolica. Facem precizarea ca pana in anul 2008, Biserica Ortodoxa a participat liturgic la aceasta Saptamana de Rugaciune.

Aceasta Saptamana de Rugaciune naste multe intrebari. Daca este o invitatie la rugaciune, iar eu doar asist si nu ma implic, inseamna ca nu particip la rugaciune si atunci ce rost mai are sa fiu prezent. Daca aud un continut care este contrar invataturii ortodoxe, iar eu incep sa rostesc altceva in minte, din dorinta de a nu-mi pierde identitatea, mai putem numi aceste seri ca fiind pentru unitatea crestina? Nu stiu, nu am participat la astfel de intalniri, dar ma intreb ce-i vine in minte unui ortodox, atunci cand se afla intr-un alt locas de cult, tinand seama ca stie ca "exista un singur Domn, o singura credinta, un singur botez" (Efes. 4, 4-5), ca exista o Evanghelie unica (Gal. 1, 6-9), ca nu se poate spune orice despre Hristos.

Daca ne intalnim sa ne unim, ce chip trebuie sa luam? Sa intelegem ca sfintii pictati, nu au chipul asemanator lui Hristos? Daca da, atunci spre ce tindem? Stim ca pentru ortodocsi identitatea de credinta este esentiala unitatii. De aceea nu trebuie sa se uite ca identitatea trebuie cautata nu numai in raport cu prezentul, ci si in raport cu trecutul. Nu putem vorbi de o unitate, in conditiile in care unele Biserici sunt indiferente la o parte din invatatura apostolica, marturisita in Biserica nedivizata de la inceput. Si atunci ce facem, ne asezam unii langa altii cu gandul ca vom ajunge la unitate, in conditiile in care marturisirile de credinta sunt diferite. Nu asa devenim una. Mantuitorul nu-i cere lui Petru sa se roage intr-un fel, iar lui Ioan in alt fel. El lasa o rugaciune pentru toti. Nu ne intalnim sa devenim o asociatie, ci o Biserica care se bazeaza pe unitatea de marturisire a credintei crestine originare.

Este adevarat ca Dumnezeu nu priveste aceste intalniri cu ochii mei, dar nu cred ca ii face placere sa vada cum unii se roaga, iar altii asista. In Sfanta Treime, nicio persoana nu asista la lucrarea celeilalte. Si atunci ma intreb: in astfel de situatii mai este omul in drum spre asemanarea cu Dumnezeu?