luni, 21 septembrie 2009

Ortodoxia nu este invechita

Intr-o lume in care totul sta sub semnul noului, Ortodoxia pare invechita in ochii multora. Astazi, intalnesti un nou sampon, maine altul sau cel putin unul sub forma “doi in unul”; imbracamintea se schimba si ea, incat, de multe ori renunti la anumite lucruri doar pentru ca nu mai sunt “la moda”; ... totul e mereu nou, iar omul este dezorientat atunci cand trebuie sa aleaga. Si asta pentru ca noutatea se petrece atat de rapid, ca nimic nu mai poate fi asimilat cum se cuvine. Dar, intrand intr-o biserica, lucrurile stau altfel. Vezi aceeasi sfinti, rostesti aceleasi rugaciuni, asculti aceleasi cantari. Ce poate spune omul intr-o astfel de situatie? Ca Ortodoxia este invechita. Sigur, venit dintr-o lume in care este descumpanit in capacitatea lui de optiune si vazand o singura oferta, poate spune fara retineri: este invechita.
Ca Ortodoxia sa nu fie invechita ar trebui sa nu mai faca distinctie intre o stare de boala si una de sanatate, si sa considere homosexualitatea ca pe o stare de normalitate. Ar trebui sa fie de acord cu ceea ce doresti, chiar daca dorinta ta este impotriva propriei firi, de exemplu avortul. Ar trebui sa acorde hirotonia femeilor, si asa nu ar ramane in urma. As putea adauga la nesfarsit “ar trebui”, ca semn al decaderii firii umane.
Datoria Bisericii nu este aceea de a asuma erezia ca adevar si de a lua confuzia drept criteriu in definirea adevarului, ci de a pastra si transmite intr-un mod nealterat invatatura Mantuitorului. Acest lucru nu inseamna ca Biserica ar fi cumva refractara noului si innoirii. Sfantul Apostol Pavel spune „daca este cineva intru Hristos, el este faptura noua: cele vechi au trecut, iata ca toate au devenit noi" (2 Cor. 5, 17).
Pentru omul care trece pe langa o biserica ca pe langa o simpla constructie, pentru cel care atunci cand e pus sa rosteasca Crezul are nevoie de Molitfelnic ca sa-l citeasca, pentru cel care nu a existat postul, ... este firesc sa nu vada noutatea din Biserica.
Prin Taina Botezului are loc moartea omului celui vechi, prin pogorarea Sfantului Duh asupra painii si a vinului, in cadrul Sfintei Liturghii, acestea se transforma in Trupul si Sangele lui Hristos, prin Taina Casatoriei cei doi devin un singur trup, ... iata cate lucruri noi se petrec in Biserica.
Asadar, Ortodoxia pare invechita pentru ca ofera daruri care te pastreaza in vesnicie. In Ortodoxie nu dispari si nu esti pe cale de disparitie pentru ca totul este centrat pe inviere.

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Hristos - barbat si femeie

Hristos - barbat si femeie

Doamna Anca Manolache a scris un articol intitulat “Fiul Tatalui ceresc - Fiul Fecioarei”. iar in acest articol ea se intreaba: “daca in primul Adam era cuprinsa si Eva, deci el trebuie vazut ca barbat si femeie, Cel de-al doilea Adam - Hristos, este doar Fiul Mariei, adica barbat? Si raspunde: “Toata infatisarea lui Iisus Hristos este barbateasca. Dar sangele Lui? Daca trupul Lui provine exclusiv din sangele femeii, cum poate fi sangele Lui altfel decat feminin? Structura Sa morfologica - externa si interna - este in totalitate masculina. Dar aceasta structura organica contine integral numai sangele Mariei, sange feminin, impreuna cu toata structura humorala interna a femeii. Prezenta feminina, ca sange in Hristos este o realitate. Dar El este numai barbat? Spre deosebire de primul Adam, Iisus detine elementele cheie ale firii omenesti; dar fara sa fie bisexuat, El poarta trup barbatesc si sange femeiesc”.

Ce doreste sa afirme prin aceste randuri citate? Ca in Hristos se afla ontologic femeia si barbatul. Marturisesc ca imi este greu sa vad sangele ca fiind de genul feminin si de genul masculin. Nu am auzit ca o persoana de genul feminin, sa nu poata dona sange unei persoane de genul masculin, avand aceeasi grupa, pe motiv ca nu e compatibilitate intre genuri. De aceea, cred ca prin afirmatia “El poarta trup barbatesc si sange femeiesc”, doreste sa scoata in evidenta ca cele doua genuri nu stau unul langa altul, ci unul in celalalt. Prin aceasta deplina patrundere a unuia in altul, putem afirma ca in Hristos “nu e barbat si femeie”(Gal. 3, 28), nu in sensul ca unul se amesteca cu celalalt sau ca unul dispare, ci cu intelesul ca in Hristos s-a depasit contradictia sexelor.

Omul a fost creat la inceput barbat si femeie. Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca “la facerea de odinioara a stramoasei Eva, Dumnezeu a luat coasta insufletita a lui Adam si a zidit-o ca femeie. De aceea, nu a mai suflat in ea, ca in Adam, suflare de viata, ci a facut partea pe care a luat-o din Adam trupul intreg al femeii”. Comentariul arata ca Eva era o prezenta personala in Adam.

Afirmatia Apostolului Pavel ca “precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia” (I Cor. 15, 22), nu trebuie privita la nivel de gen, ci de natura. Cu alte cuvinte nu doar cei de parte barbateasca vor muri, dupa cum nu doar acestia vor invia. Aici e vorba de firea omeneasca.

Sfintii Parinti spun ca Hristos a mantuit ceea ce a asumat, ori El nu a asumat o parte din natura umana, ci intrega natura. Iar firea umana pe care o ia din Fecioara Maria este asemenea noua. De aceea noi nu afirmam ca Fecioara Maria s-a nascut fara pacatul stramosesc. A accepta o astfel de afirmatie, inseamna a fi de acord cu faptul ca Fecioara Maria a avut o alta fire. Iar daca ea ar fi oferit Cuvantului o alta fire, inseamna ca firea noastra nu a fost eliberata de moarte.

Hristos Se naste numai din femeie, partea barbateasca nu participa la intruparea Sa. Acest lucru ne descopera ca nasterea Lui nu este o nastere din necesitatea firii, ci din bunavoirea lui Dumnezeu. Astfel, Fecioara Maria este unicul parinte uman al lui Hristos. Datorita ei, Dumnezeu S-a unit fiintial cu natura umana in forma ei paradisiaca.

Asadar, prin cuvintele “Hristos - barbat si femeie”, am dorit sa scot in evidenta ca in Hristos existenta umana nu mai este conditionata de sex. Chiar Hristos ne-a vestit ca dupa inviere oamenii nu se vor mai casatori, intrucat ei vor fi “ca ingerii lui Dumnezeu in cer” (Matei 22, 30)

miercuri, 16 septembrie 2009

17 Septembrie Sintele Mucenite Pistis, Elpis, Agapis si mama lor Sofia



Sinaxar 17 Septembrie

În aceasta luna, în ziua a saptesprezecea, pomenirea Sfintelor Mucenite si bine-biruitoare fecioare: Pistis, Elpis si Agapis si a maicii lor Sofia.
Aceste sfinte au trait în Italia, pe vremea împaratiei lui Adrian (117-138).
Deci aducând pe Pistis, care era de doisprezece ani, si marturisind ea pe Hristos, au batut-o cu toiege, si i-au taiat sânii, din care în loc de sânge a curs lapte, si dupa alte chinuri, i-au taiat capul.
Dupa aceea pe Elpis, care era de zece ani, au supus-o de asemenea la felurite chinuri, si la urma, prin sabie si-a primit si ea moartea.
Tot asa a fost chinuita si Agapis care avea noua ani, si la urma i-au taiat capul.
Iar maica lor, Sofia, trei zile în urma plângând pe mormântul lor, si-a dat sufletul catre Domnul.

Icoana Maicii Domnului "Ajutatoarea celor smeriti" 16 Septembrie

Copia Icoanei s-a multiplicat singură, ca început al minunilor


Icoana Maicii Domnului „Ajutătoarea celor smeriţi” („Care priveşte spre cei umiliţi”, „Prizni na smirenie”) a apărut în anul 1420, în apropierea lacului Stonii din ţinutul Piskovului. În aceasta, Maica Domnului este reprezentată şezând, cu un sceptru în mâna dreaptă şi cu Pruncul Sfânt pe genunchi. Iisus Hristos ţine în mâna stângă un glob (simbol al lumii create), iar cu dreapta El atinge faţa Maicii Sale, în mângâiere. În icoana originală, şi Maica, şi Pruncul, poartă pe cap coroane împodobite.



Icoana a plâns cu lacrimi de sânge în septembrie 1426, fapt corelat cu evenimente ulterioare, precum: foamete, incendiu de proporţii şi invazia unui prinţ lituanian aliat cu tătarii, toate din zona Pskovului. La 16 septembrie 1426 a avut loc mutarea icoanei în catedrala din Pskov, fapt comemorat până astăzi în Biserica Rusă.

Una dintre copiile celebre ale aceste Icoane „care plânge pentru lume”, se află la Kiev. Aceasta a fost adusă la mânăstirea Intrării Maicii Domnului la Templu (Kiev) în 1992, de către schimonahia Feodora. Încă dinainte de a face minuni cunoscute, Icoana din Kiev a Maicii Domnului a fost iubită de credincioşi, datorită frumuseţii ei, pentru strălucirea deosebită a culorilor, dar şi fiindcă toţi cei ajunşi înaintea ei se simţeau îndemnaţi a se ruga vreme îndelungată acolo, spunând Maicii Domnului toate păsurile lor.

Într-o zi a anului 1993, stareţul Damian al mânăstirii kievene a constatat înnegrirea bruscă a Icoanei, păstrată în ramă de lemn cu geam de sticlă. Îndepărtând grăbit geamul, stareţul a înţeles minunea: icoana nu păţise absolut nimic, doar că pe sticlă se imprimase o Icoană identică, argintată, care dădea impresia de „întunecare”.


icoana argintata de pe geam

icoana argintata de pe geam

Minunea vizibilă a fost doar începutul. Au urmat multe vindecări, pornind de la tămăduirea unei femei însărcinate, ameninţată cu pierderea sarcinii, din cauza unei hepatite confirmate de analizele medicale.

Numeroase familii cu copii au venit să se roage, primind ajutor în toate cele solicitate cu rugăciune fierbinte şi credinţă neclintită.

Icoana este dusă în pelerinaj în diferite locuri ale lumii, între care Moscova, iar la praznicul Schimbării la Faţă – 2009, ea a putut fi închinată la o biserică din Codlea, jud. Braşov.

Sărbătoarea din 16 septembrie a fost stabilită în Rusia, cinstindu-se mutarea în catedrala din Pskov a Icoanei originale a Maicii Domnului „Prizni na smirenie”.

miercuri, 9 septembrie 2009

Ziua bunicilor lui Hristos


Pe 9 septembrie, imediat dupa marele praznic al Nasterii Maicii Domnului, Biserica ii praznuieste pe Sfintii si Dreptii Ioachim si Ana, parintii Fecioarei Maria. Biserica a marturisit totdeauna ca Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu, caci Cel ce S-a nascut din ea nu e o persoana omeneasca deosebita de cea dumnezeiasca, ci Insusi Fiul lui Dumnezeu. De vreme ce Hristos a avut mama, putem afirma fara retinere ca El a avut si bunici.
Ioachim si Ana – bunicii lui Hristos
Ioachim, tatal Fecioarei Maria, era din neamul imparatesc al lui David, din semintia lui Iuda. Ana, sotia lui Ioachim a fost fiica lui Matan si sora cu Iacov, cu Maria, mama Salomeii – sotia lui Zevedei si cu Sovi, care a nascut pe Elisabeta, mama Sfantului Ioan Botezatorul.
Erau oameni rugatori, postitori, persoane care participau la viata liturgica a poporului lui Israel.Toate ale lor le imparteau in trei: o parte o afieroseau templului si slujitorilor templului; o alta o imparteau strainilor si saracilor; iar a treia o tineau pentru ei si pentru nevoile familiei.Evanghelia apocrifa a vietii Maicii Domnului marturiseste ca Ioachim, dispretuit ca nu avea copii, nu se revolta impotriva lui Dumnezeu, ci dimpotriva spune: „Ma voi retrage in pustiu si voi sta si nu voi manca nimic, ci numai ma voi ruga si voi plange, pana cand Dumnezeu va da roada pantecelui sotiei mele”. Nu spune cat va sta in pustiu, pentru ca nu-l intereseaza timpul sederii in rugaciune. Iar Dumnezeu nu-i daruieste un copil pentru ca a stat un anumit numar de zile in rugaciune, ci pentru ca a indraznit sa ceara, avand convingerea ca va primi raspuns din partea lui Dumnezeu la cererea sa. Ioachim nu spune: „Doamne, daca-mi daruiesti - bine; daca nu-mi daruiesti – iar este bine”. Nu. El spune: „Doamne, da-mi! Nu pentru ca merit, ci pentru ca sa se slaveasca Numele Tau in Israel.”
Insa, si Ana adanceste legatura cu Dumnezeu. Ea merge in gradina, plange pentru lipsa copiilor si se roaga Domnului: “Dumnezeul parintilor nostri, blagosloveste-ma si asculta rugaciunea mea, asa cum ai blagoslovit pantecele Sarei si ai dat ei fiu pe Isaac“.
Iar dupa ce ingerul Domnului ii vesteste lui Ioachim „Du-te, intra in cetate, fii impreuna cu sotia ta si va prinde prunc!”, iar Anei „Ana, Ana, Domnul a auzit rugaciunea ta, si iata vei zamisli si vei naste, iar de samanta ta se va vorbi in toata lumea“, cei doi aleg sa inchine copilul lui Dumnezeu. Aici sta marea dragoste: copilul vine dupa multa vreme de rugaciune, dar este daruit fara multa vreme de gandire lui Dumnezeu.Sfantul Ioachim a murit in varsta de 80 de ani, iar Sfanta Ana a murit in varsta de 70 de ani, la doi ani dupa Sfantul Ioachim.
Semnificatia numelor Ioachim si Ana
Numele Ioachim nu are corespondent feminin, iar originea lui este evreiasca (Jehojakim), cu semnificatia "Iahve [Dumnezeu] a indreptat“, sau „Iahve a ridicat“. In zilele noastre Ioachim este mai rar intalnit ca nume de botez, fiind mai des intrebuintat in cinul monahal.
Numele Ana este tot evreiasca (Hannah), acesta fiind ruda cu masculinul Anania (Hananyah) si avand semnificatia „Iahve a avut mila“, sau „Iahve s-a indurat“. De la el s-au format si nume derivate, ca Aneta si Anca (Ancuta), sau compuse, ca Mariana, Ana-Maria etc. Diminutivele sunt destul de numeroase: Anisoara, Anica, Anita, Anuta, dar si, sub influenta occidentala, Ani sau Anita.

luni, 7 septembrie 2009

Nasterea Maicii Domnului - Sfanta Maria Mica 8 Septembrie


- Mica
Nasterea Maicii Domnului este prima mare sarbatoare din care a inceput la 1 septembrie. Sfanta Scriptura nu ne relateaza acest eveniment. Insa, scrierile apocrife ofera foarte multe amanunte despre originea si copilaria Fecioarei Maria. Cea mai importanta sursa in acest sens, o reprezinta Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-crestina din sec. al II-lea. Fragmentul referitor la Fecioara Maria a fost scris in jurul anului 140. Desi nu este considerata o scriere canonica, informatiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.
Parintii Fecioarei Maria - Ioachim si Ana
Tatal Fecioarei Maria se numea Ioachim si era din semintia lui Iuda. Sotia lui Ioachim se numea Ana si era fiica preotului Matthan. Astfel, tatal Fecioarei Maria era un urmas al regelui David, iar mama, o descendenta din familia preoteasca a lui Aaron, implinindu-se prin aceasta proorocia ca Mesia va avea o dubla descendenta: imparateasca si preoteasca.
Arhanghelul Gavriil aduce vestea cea buna
Pentru ca nu aveau copii, Ioachim si Ana au inceput sa fie ironizati si batjocoriti de oameni. Lipsa copiilor era considerata un blestem din partea lui Dumnezeu. Si totusi, Ioachim si Ana nu s-au razvratit impotriva lui Dumnezeu, nici nu au renuntat la viata lor virtuoasa, rugandu-se in continuare cu lacrimi si nadajduind in bunatatea lui Dumnezeu. Traditia spune ca in al cincizecilea an al casatoriei lor, Marele Preot de la Templu a refuzat in public jertfa lor, numindu-i blestemati.
Intristati, cei doi parinti s-au indreptat spre casa lor din Seforis si au hotarat sa se retraga fiecare pentru post si rugaciune. Ioachim a zis catre sotia sa Ana: "Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea, caci noi suntem urgisiti de Dumnezeu. Iata eu ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi si ne va da noua un copil". Iar Ana a inceput sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: "Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cela ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cela ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel proorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu, sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).
Ingerul Gavriil se va arata fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea Sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23).

Nasterea Maicii Domnului in iconografie

Traditia atribuie Sfantului evanghelist Luca primele reprezentari ico­nografice ale Sfintei Fecioare. Originalele acestora nu s-au pastrat dar se crede ca ele au servit ca prototipuri pentru iconografia de mai tarziu. Textele liturgice confirma traditia ca Sfantul Evanghelist Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului. Astfel, in slujba utreniei, din ziua de 26 August, cand se praznuieste icoana Maicii Domnului din orasul Vladimir, in canon se consemneaza numele Evanghelistului Luca: "Zugravind prea cinstitul tau chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a infatisat pe Ziditorul a toate pe bratele tale". Tema Nasterii Maicii Domnului, apare insa in iconografie cel putin din secolul al VII-lea. O intalnim atat in icoane pe suport, cat si in reprezentarile murale.
Nasterea Maicii Domnului, praznuita de Biserica pe data de 8 septembrie, este prima sarbatoare importanta a noului an bisericesc. Maica Domnului s-a nascut din parinti sterpi si inaintati in ani: Ioachim - descendent din neamul imparatesc al lui David, din spita lui Iuda - si Ana - care se tragea din neamul preotesc al lui Levi -, ca raspuns la rugaciunile lor.


In iconografia traditionala, Nasterea Maicii Domnului este reprezentata astfel: Sfanta Ana sta pe pat inlauntrul unei case. Este zugravita la dimensiuni mari, in centrul icoanei. Conform traditiei care ne vorbeste despre ea, apare descrisa ca o femeie in varsta, cucernica. Pe langa ea se afla doua sau trei tinere, una ii aduce mancare pe o tava. Stau intr-o parte a ei si cu fata la ea. In unele icoane, in spatele lor, se afla Sfantul Ioachim. Mai jos, in planul frontal, este reprezentata copila, Maica Domnului, gata sa fie imbaiata de doua femei. Sfanta Ana, Sfantul Ioachim si Maica Domnului au aureole.
Inscriptia icoanei, redata in partea de sus pe un rand sau pe doua, este: "Nasterea Maicii Domnului".


Imnografia bisericeasca pune in lumina semnificatia Nasterii Maicii Domnului in Troparul care se canta la slujbele praznicului: "Nasterea ta, de Dumnezeu Nascatoare Fecioara, bucurie a vestit la toata lumea; ca din tine a rasarit Soarele Dreptatii, Hristos Dumnezeul nostru; si dezlegand blestemul, a dat binecuvantare; si stricand moartea, ne-a daruit noua viata vesnica."

vineri, 4 septembrie 2009

Scrisoare lui Tudor Chirila catre liceeni

Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa. Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.Nu va ganditi la furat. E calea cea mai simpla. Stiu ca ati aflat ca asa te imbogatesti. Daca ai pamant sau daca faci afaceri cu statul. Stiti voi ceva despre tva si cum ai putea sa-l furi, dar nu va e inca foarte clar. Nu asta e drumul. Cu cat se va fura mai mult, cu atat se va construi mai putin, iar copiii copiilor nostri vor mosteni un imperiu de cenusa. Sunteti tineri si totusi habar n-aveti ce inseamna un Bucuresti in care se circula normal. Daca voi habar n-aveti si daca Ei continua sa fure, ganditi-va la copiii nostri. Nu e nici o sansa.Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti. Unul singur dintre voi va fi mancat. Zece insa, s-ar putea sa reusiti. Ganditi-va de pe acum sa-i inlocuiti. Timpul lor trebuie sa se termine. Trebuie sa-i dominati. Dar nu cu gandul ca veti fura mai mult ca ei. Asta e calea simpla care va va sufoca mostenitorii. Ce-o sa faceti cu milioanele intr-un oras mort? Ce-o sa cumparati, cu banii gramezi? La ce-ti foloseste un Lamborghini cand n-ai o autostrada? De ce sa ai o vila intr-un cartier sufocat de inundatii?Nu va dusmaniti profesorii. Sunt oameni amarati, din ale caror drame puteti invata. Isi dau priceperea pe un salariu de nimic si va invata carte. Nu va bateti joc de ei. Au muncit, si nu e vina lor ca parintii vostri s-au descurcat mai bine. N-aveti nici un drept sa-i dispretuiti. Nu le sunteti superiori. Banii parintilor vostri nu va reprezinta. Va reprezinta doar ceea ce puteti scoate pe gura. Aveti grija ce scoateti pe gura. Vremea pumnului si a bodiguarzilor a trecut. O sa calatoriti, iar copiii francezi invata carte, englezii la fel. Va confruntati cu o lume care acum e mai deschisa decat oricand. Hotii de la putere nu sunt in stare sa va spuna cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu va pot spune care e influenta lui Schopenhauer in Sarmanul Dionis si nici de ce este Eminescu un romantic intarziat. Foarte putini o sa va spuna cine a pictat Cina cea de taina si de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca sa faca un mare film. Ei vor sti doar sa va invete sa furati. Iar calea asta, mai devreme sau mai tarziu, se va infunda si ne va asfixia copiii.Nu va mai luati dupa ziare. Nu dau doi bani pe generatia voastra, nu va dati seama? Pentru ei, cu cat sunteti mai prosti, cu atat le va fi mai usor sa va vanda orice cacat. Iar cacatul pe care il veti cumpara va fi obtinut de la prosti, platiti pe masura. Adica prost. Eleva porno este un exemplu. Nu cititi ziarele. Cititi cateva, cele care va informeaza. Nu marsati la orice promotie. Fiti mai selectivi.Nu fumati iarba si nu va dati in cap cu alcool, cu orice pret. O sa le dati apa la moara incultilor si hotilor de la putere. Le va fi mai simplu sa va catalogheze drept o generatie de distrusi, iar banii destinati salvarii voastre, ii vor fura. E timp si pentru iarba, e timp si pentru tequilla. Acum insa trebuie sa invatati, pentru ca in curand nu va mai fi timp pentru asta, caci veti intra in viata adanc de tot, si e mai rau ca in jungla. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata, se vor aseza sub voi si va vor ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta. Europa cumpara inteligenta. Romania nu cumpara nimic pentru ca hotii nu construiesc, hotii fura. Nu uitati ca va fura pe voi si asta trebuie sa va opreasca. O sa auziti toata viata de Napoleon si de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii vostri nu vor sti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.Sunteti tineri. Nu va ganditi ca sunteti slabi. Puterea voastra sta in curatenie. Sunteti curati, n-au apucat sa va manjeasca, dar daca dintre voi nu se vor ridica luptatorii, o sa va improaste cu noroiul strazilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picatura de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie sa schimbati asta. Care e calea? Sa cititi. Literatura universala o sa va invete sa deosebiti Binele de Rau. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toti deosebesc Binele de Rau. Din prezentul amaratei asteia de tari nu puteti invata Binele. Binele puteti fi voi. Si cu cat veti fi mai multi buni, cu atat veti sufoca raul. Nu e imposibil. Dati scrisoarea asta mai departe. Deveniti buni, mai buni, cei mai buni si raspanditi-va precum lacustele.Nu-i invidiati pe oamenii cu bani. Nu va faceti modele din baietii de bani gata, din baietii de oras. Dupa treizeci si noua de ani le va ramane doar o lista lunga de femei. Or trofeele astea sunt trecatoare. Cand imbatranesti si trofeul tau va fi o baba. Dupa asta vine singuratatea. Voi aveti sansa sa lasati ceva in urma voastra. Banii nu sunt Calea. Priviti unde ne-a adus setea de bani.Nu va resemnati, asta nu duce nicaieri. Capul plecat, sabia il taie. Protestati, luptati, protestati. Cu scop, insa. Nu degeaba, ca altfel se transforma in latrat. Invatati legile. Invatati-va drepturile. Atunci veti sti cand are cineva voie sa va legitimeze. Veti sti cum sa luptati, daca veti sti legile. Apoi o sa vedeti ca legile sunt proaste. Si veti intelege ca trebuie sa le schimbati. Pare greu si cere timp. Dar, Doamne, voi aveti timp si pentru voi nimic nu e greu. Voi nu intelegeti ca SUNTETI SCHIMBAREA? Daca voi lasati tara asta pe mana hotilor, atunci, de-abia copii vostri vor mai avea o sansa! Caci sansa vine o data la o generatie. Noi am pierdut. Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta. Noi suntem Fomila si Setila, dar voi sunteti Harap-Alb. Alegeti dintre voi pe adevaratii lideri. Sa-i alegeti si sa nu-i invidiati. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar si cosmarul. Vor fi salvatorii vostri, dar se vor pierde pe ei insisi. Liderii trebuie sa fie dintre voi. Si trebuie sa-i cautati de pe acum. Uitati-va unii la altii in fiecare zi si cautati-va capitanii. Altfel veti pieri o data cu noi. Si atunci portile libertatii ne vor fi inchise si EI vor castiga. Cine sunt ei? Stiti foarte bine. Ii vedeti in ziare, in fiecare zi.Salvati-va! Salvati-ne! Este o singura cale! Lupta cunoasterii!! Si cand veti fi castigat lupta cunoasterii, de-abia atunci veti cunoaste sa luptati cu adevarat!!!Nu va amagiti cu prezentul... Salvati-va in viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceti?

DAN PURIC: Despre Omul Frumos


A vorbi despre Omul Frumos in contextul in care traim, intr-o lume mutilata, a omului urat, intr-o lume schilodita, intr-o lume confuza, pe care, iata, o gustam din plin, ce provocare extraordinara! Lumea de azi se gaseste intr-un continuu proces de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva.
Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflata in cadere definitiva.De fapt, lucrul cel mai important, in epoca pe care o traim, este sa avem capacitatea sa recunoastem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la moda. La moda este omul util, la moda este omul eficient.
Aveam un nas, Dan Gabrielescu. Apartinea marii familii de boieri Gabrielescu: bunicul lui facuse parte din "Junimea", alaturi de Titu Maiorescu. Comunistii il saracisera cu totul, nu-l lasasera sa-si profeseze meseria de avocat, si-atunci, din disperare, se apucase sa predea matematica. Saracia il incoltise din toate partile si se transformase in boala. Fusese constrans sa-si opereze un plaman. Raportul sau cu propria-i respiratie, deci cu viata, era gradat in fiecare zi: avea un singur plaman. Boala ii vulnerabilizase si mai mult fiinta sensibila si, cu toate astea, nu uita sa traiasca zilnic frumosul.
Intr-o zi, cand aveam vreo opt ani, m-a intrebat: "Ai citit Don Quijote?" Nu, am raspuns eu. "Cum, tu nu stii de Don Quijote? Nu stii de Dulcineea din Tobozo?" Nu, am raspuns eu, simtindu-ma din ce in ce mai vinovat. "Pai, atunci, ce fel de viata o sa duci?", mi-a raspuns nasul. "Cum ai sa stii ce e iubirea?"
Peste cateva zile, primeam cartea Don Quijote, din partea lui. Am citit-o speriat si evident ca n-am inteles nimic; dar de-atunci am retinut, din privirea lui, obligatia fiecarei fiinte umane de a cunoaste povestea lui Don Quijote. Nasul meu dadea vietii un sens catre frumos. Ma corectase.Mai tarziu, fiind in liceu si venind acasa, m-a intrebat:- Ce-ai invatat astazi?- Despre un poet stupid.- Cum il cheama?, m-a intrebat.- Lucian Blaga, am raspuns.- Si de ce e stupid ma?, m-a intrebat din nou nasul meu.- Pai, uite, domnule, ce versuri scrie: "Caut,/ nu stiu ce caut./Caut lumina de ieri,/ trecutul apus."Nasul meu a tacut, dupa care s-a uitat la mine si mi-a spus:- Si tu zici ca omul asta este stupid? Pai, hai sa vedem ce cauta!Apoi, am primit cea mai frumoasa lectie despre memorie si nostalgia amintirii. In trei saptamani termi­nam de citit Trilogia valorilor si Trilogia culturii. Tin minte si acum, niste carti vechi, editate de Fundatiile Regale. Incepusem sa gasesc lumina de ieri, trecutul apus. De-atuncea stiu ca memoria unor lucruri marete poate sa infrumuseteze un prezent meschin. De-atunci am stiut ca memoria frumosului este izbavitoare si ca este un dar hristic.
Dar sa ne intoarcem la inceputul povestii. Aveam doar sapte anisori, cand nasul meu imi deschide intr-o dimineata usa si-mi spune disperat:- Ma simt rau. Am sa mor. Cheama Salvarea!Eram singur acasa. Disperat, m-am imbracat la repezeala cu ce-am gasit.- Ce sa fac?, l-am intrebat disperat.- Uite, iti dau o fisa, sa dai un telefon. Du-te si cheama Salvarea! Spune-le sa vina repede, ca mor!
Si astfel, m-am pomenit alergand cu pasii mei micuti prin ploaie, incercand sa intrec moartea, care ameninta viata nasului meu, si sa ajung Salvarea. Prin ploaia marunta am vazut telefonul public prins de un perete. Era atarnat mult mai sus decat as fi putut ajunge cu mana. Am vazut doua sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon si pe care m-am urcat, cu o dexteritate nascuta doar de groaza. Tineam strans intre degete fisa de telefon, de parca ar fi fost ultima picatura de viata a nasului meu. Cu mana tremuranda am format numarul de telefon.
-Alo! Salvarea?, am strigat disperat.- Da, mi-a raspuns o voce, rece, indiferenta. - Da, ce e?- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniti de urgenta! Moare bunicul!- Cati ani are bunicul?- 76, zic, si telefonul s-a inchis.Abia atunci am auzit picaturile de ploaie. O singuratate cumplita m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormant a Salvarii. Am alergat innebunit, i-am spus ca mi-au inchis telefonul, iar nasul meu, disperat, mi-a zis:- Nu trebuia sa le spui varsta. La oamenii in varsta Salvarea nu mai vine.Mi-a dat o noua fisa si, alergand din nou prin ploaie, ma-ntrebam de ce la oamenii in varsta Salvarea nu mai vine. Mi-am gasit sticlele si-am vorbit din nou la telefon.- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am inceput sa strig.- Cati ani are bunicul tau, ma?-18 ani, am raspuns.Si de data asta am inchis eu telefonul. Acum, pasii mei catre casa, prin ploaie, erau rugaciuni. Am mintit, dar exista si minciuni izbavitoare. Un paradox. Facusem, cum se zice, pacatul al bun.
In Pateric, vine la un Sfant in chilie un hot si-i zice: "Scapa-ma, am gresit. Iarta-ma! Vine potera peste mine, ascunde-ma, salveaza-ma!". Potera vine, il cauta, il intreaba pe Sfant daca n-a vazut hotul, iar Sfantul nu zice nimic. Si aici, ca si in cazul meu, Sfantul a mintit, dar este minciuna sfanta, cea a sufletului cinstit, care nu se suprapune cu corectitudinea. Minciuna aceasta salva o viata. Dupa ce a trecut potera, Sfantul ii spune hotului: "Dumnezeu te-a salvat, nu eu! Ai gresit, ai cerut ajutor cu disperare si El ti-a ascultat sufletul. De-acum stii ce ai de facut". Si de atunci hotul n-a mai furat. Juridic, sfantul era pasibil de tainuire, dar, duhovniceste, salvase un om. Ciudata ingaduinta! Nu-i asa ca ne aminteste de ingaduinta lui Hristos, nefireasca, pentru iudei, in fata femeii adultere? Sufletul frumos nu se supune legii, el se supune instantei divine.
Am mintit, dar am facut-o ca sa-mi salvez nasicul. Lumea corecta tocmai imi aratase fata. Iar politica corecta de astazi ne mutileaza cinstea in numele corectitudinii. Surprinzator, cei de la Salvare au venit. Cred ca au venit curiosi sa vada cum arata un bunic de 18 ani.
Din Salvare a coborat un doctor, cam la vreo 40 de ani, grasut, usor ravasit, tarand dupa el o tristete. Nasicul, intre timp, cand l-a vazut pe doctorul acesta, care era mai ravasit decat el, l-a intrebat:- Dar ce vi s-a intamplat?Doctorul lua tensiunea si, cu ochii concentrati pe tensiometru, spuse in soapta:- M-a parasit iubita.Si eu asistam la schimbul asta: tensiunea nasicului meu scadea si crestea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum nasicul meu, din bolnav, se transforma in doctor, iar doctorul se transforma in pacient.- Doispe cu cinci, spune doctorul (era tensiunea buna a nasului meu).- Nu trebuie sa suferiti atata, ii spune nasicul, luandu-i tensiunea sufleteasca doctorului. Si nasicul incepea sa-l ocroteasca.
Si eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celalalt, spre mantuire. Si astfel, la sfarsitul acestui consult reciproc, nasicul se simtea bine, iar doctorul avea sufletul linistit. Mai departe, i-am vazut imprietenindu-se. Doctorul venea o data pe saptamana, pretextand ca trebuie sa-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea sa-si ia doza de frumusete sufleteasca. Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste, in aparenta, intr-un gest mic, iar gestul ala, pentru tine, este izbavitor si-ti persista in suflet toata viata, ca o icoana.
Acum cativa ani ma duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala in Timisoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat intreg de babe, imbracate in negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, infofolite, legate, grase, cu papornite, de parca mergeau cu rata. In sinea mea, am gandit stanjenit ca asa se strica imaginea Romaniei in lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu Romania.
Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinatie, cu o ora inainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de calator. Am avut sentimentul ca tot avionul dadea teza la limba romana. In starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci babute langa mine, care mi-au spus cinstit: "Scrie-ne si noua, maica, aici, ca noi nu stim nimic!" Si astfel, eu le intrebam din chestionar si ele imi raspundeau din inima:- Cand te-ai nascut, mama? - 1877.- Cati copii ai? - 11.
Si-asa mi-am dat seama ca stateam de vorba cu Independenta Romaniei. A inceput sa se clatine avionul. Avionul se clatina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea Romaniei in lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, in schimb, stateau langa mine si se sprijineau de partea de sus, ca si cum ar fi mers cu rata. Zic:- Maica, stai jos, ca a inceput furtuna. E pericol sa ne prabusim. Nu ti-e frica?- Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu insisti. Ajunge.
In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos.
Sigur, putem discuta in termenii filozofiei. Ce e frumosul?, intreaba Socrate pe Hippias. E un dialog, Hippias Maior - eu va reproduc asa, la nivelul anecdotic, pentru ca Socrate era un tip cu o inteligenta fantastica, el il ajuta pe celalalt, din fata lui, sa descopere singur adevarul, doar provocand un proces de "mosire" a acestuia, numit de greci maieutica. Arta lui consta in simularea unei ignorante totale, lasandu-si adversarul sa-si manifeste din plin orgoliul si suficienta.Si zicea:- Vai, tu, Hippias, inteleptul inteleptilor, ce e frumosul, ca nu stiu? Uite, stau si ma gandesc ce este frumosul.Si Hippias zice:- Cum, Socrate, nu stii, ia uita-te tu acolo, pe camp! Uita-te! E un cal. E frumos?- E frumos.- Pai, vezi, ala este frumosul.- Vai, Hippias, zice Socrate, uite cum nu m-am gandit, cum intelepciunea ta imi aduce mie limpezime in minte. Eu n-am stiut, treceam ignorant, deci calul este frumos, este extraordinar. Si totusi, Hippias, zice Socrate, am o nelamurire: acum, in clipa asta, o fata poate sa fie frumoasa?- Sigur, Socrate, o fata poate sa fie frumoasa.- Esti extraordinar, Hippias! Cum limpezesti tu lucru­rile, unul cate unul! O fata poate sa fie frumoasa. Vai, Hippias, ce inseamna intelepciunea si ce inseamna ignoranta!Tineti cont de aceasta simulare fantastica. Este expresia unui cabotinism de geniu. Dobitocul, pana nu-l umfli, nu plesneste.Si, zice Socrate:- Totusi, Hippias, uite ce gand mi-a trecut si-mi tulbura intelepciunea: o lingura de aur e utila sau e frumoasa?- Pai, este si, si.- Esti fantastic! Deci, frumosul este si util, Hippias, este, extraordinar!- Da.- Deci, frumosul poate sa fie si util.
Si tot asa il duce pe Hippias sa spuna tot felul de lucruri. Pai, zice: ce e frumosul? Si o furnica e frumoasa, si fata de masa, si asta. Si Hippias se ineaca in detalii, in realitati. Se ineaca in ceea ce grecii numesc apqria: o gaura neagra, care te absoarbe, o infundatura a gandirii din care nu mai poti sa iesi, pentru ca Socrate il ducea in alt plan existential. El intreba ce este frumosul si i se raspundea aratandu-i-se lucrurile frumoase. Si atunci, de la concept la empirie este un salt urias.Si Socrate zice:- Pai, vezi, Hippias, se pare ca noi nu cunoastem frumosul, noi il recunoastem (ceea ce numeste grecul anamnesis, aducere aminte).Dar, daca Socrate m-ar intreba pe mine, sa presu­punem: ce este frumosul, Dan Puric? Eu nu mai stiu ce este frumosul, Socrate, i-as raspunde. Adevarat, mi-ar raspunde Socrate, caci astazi nu mai putem recunoaste frumosul, cu toate ca el exista. Tot ceea ce ne-a ramas de recunoscut este uratul.
Dar, sa ne intoarcem la Hippias, cand frumosul era si in afara si inauntrul omului. Concluzia socratica este ca suntem dotati aprioric cu facultatea aceasta de a recunoaste. Bineinteles, dialogul este mult mai amplu, el implica acolo si faptul de potrivire.- Ceea ce se potriveste, Hippias, ca o inmormantare poate sa fie frumoasa pentru noi, dar nu este frumoasa si pentru zei.Sunt alte sisteme de referinta.- Frumosul este o potrivire intre ceva, intre ce e in noi si ce este afara, sau ce este Hippias? Deci, il zapaceste pe Hippias. Problema este ca Socrate il forta pe Hippias sa faca un salt de la lucrurile frumoase, pe care le gasesti in lume, la ideea de frumos, pe care o avea in propria sa constiinta, dar nu stia ca o are. Socrate este primul care vorbeste de recunoastere. Noi avem, ontologic, in noi, existential, capacitatea de a recunoaste frumosul.
Mai tarziu, alt filozof, Plotin, spune: ce vad este frumos, ce aud este frumos, dar mai este ceva. Astea sunt lucruri masurabile, dar mai apare ceva, nemasurabil, cum ar fi sufletul Cum il masuram? Si atunci, zice: noi percepem divinul din afara cu divinul din noi. E un salt. Intre Socrate si Plotin s-a intamplat, in gandirea si-n existenta omenirii, un accident, o fractura. Sa vedem care este acest accident, in care, dupa parerea mea, au ramas ancorati crestinii.
Un administrator al imperiului roman, un fel de comisar european, cum vedeti dumneavoastra pe la televizor, pe aici, pe la noi, pe care, mai tarziu, in vremea imperiului carolingian, imparatul ii numea "missi-dominici" (niste administratori ca si cei de astazi, care vin si ne iau noua tensiunea), un administrator de genul asta, numit Pilat din Pont, s-a intalnit cu Iisus Hristos, caruia chiar nu ar fi vrut sa-i faca nici un rau, dar era supus unor presiuni.- Pentru ce ai venit?, l-a intrebat Pilat din Pont pe Iisus.- Am venit sa marturisesc adevarul, raspunde Iisus Hristos. La care Pilat din Pont zambeste, apoi pleaca, stiind ca orice discutie despre adevar este infinita. Era unda de soc tarzie a gandirii grecesti, axata pe intrebarea: ce e adevarul?, nu: cine e adevarul? Grecii fiind in cautarea ideii de adevar, dincolo de adevaruri, precum in cazul frumosului ca idee si a lucrurilor frumoase ca existente, nu stiau fiinta adevarului, sau fiinta frumosului. Pilat din Pont se intalnise cu fiinta adevarului, cu adevarul intruchipat, iar aceasta intalnire ratata este mostenirea cea mai cumplita a Europei occidentale, care, in virtutea ei, te intreaba, astazi, in mod obsesiv: ce esti? si nu: cine esti?
Ravasiti in lucrurile realitatii, numarandu-le la infinit, contabilizandu-le, cel mult ducandu-le la concept, la idee, aceasta lume, a lui Pilat din Pont, rateaza intr-una, spalandu-se pe maini, intalnirea intru fiinta. Sfantul Siluan Atonitul comenteaza in mod stralucit aceasta prapastie, sapata de obtuzitatea administratorului roman, atunci cand a stat fata catre fata cu Fiul Omului.
Eu sunt calea, adevarul si viata. Hristos spusese cine este, numai ca nu fusese recunoscut. El era, in ultima esenta, primul om frumos cu adevarat. Caci fara de pacat era fiinta lui. A-l recunoaste, pentru Pilat din Pont, era o imposibilitate. Frumosul lui Pilat din Pont apartinea unei alte lumi.
Am vazut, la Socrate, in Hippias Maior, ca nu cunoastem frumosul, ci ca il recunoastem. Dar, spune Caragiale: "Si eu si mitocanul privim la luna." Pentru mine e ceva frumos, pentru el, nimic. Luna este frumoasa sau sufletul meu? Si Caragiale conchide: "Luna este arcusul, eu sunt vioara." Deci, ca sunetul sa iasa, este nevoie de amandoua.
Si eu si mitocanul privim la poporul roman. Pentru mine, poporul roman este, ca si pentru Petre Tutea: Excelsiorl Pentru mitocan, este o manea data la maxim, la adapostul careia poate sa fure in liniste. Si victima din inchisorile comuniste si calaul se uita la memoria recenta a neamului. Primul isi vede rana neinchisa, celalalt, pensia halucinant de mare, ca o rasplata a criminalitatii lui.
Cine si ce recunoaste? Paradoxul, subliniat de Schiller in Teatrul ca insti­tutie morala, functioneaza perfect. Daca pe scena se joaca Avarul si in public se afla intamplator un om avar, acesta rade, se amuza, dar nu se recunoaste in personajul respectiv. "Si, atunci, de ce jucam?", se intreaba Schiller. "Pentru ceilalti", raspunde tot el. Pentru ca oamenii nor­mali, vazand pe scena prototipul avarului, sa se gardeze in viata de zi cu zi in fata acestuia. La ce bun memoria isto­riei recente? Ca noi, oamenii normali, vazand prototipul tortionarului de-acum 60 de ani, sa-i recunoastem copilul ideologic de astazi si sa nu-i mai permitem sa se reproduca. Are si frumosul dreptul la legitima aparare. Fostul tortionar, colonelul Craciun, spunea despre Tutea, la Aiud: "Minte, avea de toate. Era gras, manca bine si toti detinutii erau bine ingrijiti".
Copilul ideologic al colonelului Craciun, de astazi, spurp, la fel, oricarei constiinte care se ridica intru adevar, marturisind ca o doare o Romanie umilita. "Minte", spune tanarul politruc de astazi. "PIB-ul pe cap de locuitor a crescut. Romania este in plina dezvoltare europeana. Trebuie sa fim fericiti pentru asta." Si tot asa la debutul terorii comuniste in Romania, cand marele actor Puiu Iancovescu fusese arestat si apoi, dupa cativa ani de puscarie, fortat sa participe la sedintele sindicale tovarasesti, si tot asa, deci, atunci ca si acum, tovarasul secretar de partid raspunzator cu propaganda striga in plina sedinta:
"Partidul ne-a creat conditii minunate de viata. Avem de toate. E bine. E foarte bine. Nu-i asa ca e bine tovarase Iancovescu?", il intreba brusc acesta pe marele actor. Iar Iancovescu raspunse genial: "Eu am venit aici de lichea, nu de prost." Pentru mine Romania e Gradina Maicii Domnului, pentru intelectualul romano-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, Romania este o gradina de vara, de unde el, anesteziat de sprit, nu mai simte durerile tarii, ci numai confortul scaunului si, evident, placerea chefului cetateanului de rand, ridicata la rangul de statut ontologic. Acestui ganditor "identitar" numai intre frontierele confortului sau, daca ii spui ce a zis Eminescu: "Crist a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan, cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evanghelului ei", va raspunde cu suficienta damboviteana, considerandu-se un fluviu al cunoasterii, precum si cu reflexul formatat la bursele din strainatate, etichetand cu lejeritate marturisirea ca fiind un reziduu de gandire patetic ortodoxa si nationalista. Si eu si el privim Romania. Eu din rana nevindecata a lui Eminescu, iar el, balacindu-se in apa calduta a noului internationalism.
In mitologia indiana, gasim un pasaj in care se vorbeste de ideea de jertfa ca act necesar pentru trezirea umanitatii. Unul dintre zeii rivali vrea sa-l omoare pe Krishna si trimite spre el o sageata. "O, tu, Krishna, Stapan al lumii, sageata ucigasa vine spre tine! Opreste-o, Stapane, ca tu poti opri totul, tu poti opri si timpul. Nu, n-am s-o opresc, raspunde Krishna. Las-o sa-mi patrunda in carne, caci, numai sangerand, lumea va intelege."
La fel ca si Krishna, Fiul Omului stia dinainte ca va fi tradat si ucis. Chiar ii spune lui Iuda: prietene, ceea ce vrei sa faci, fa mai curand. De unde aceasta nerabdare paradoxala in fata mortii? "In noaptea in care a fost vandut, mai vartos insusi pe sine s-a dat pentru viata lumii."
Si El, ca si Krishna, putea sa opreasca timpul. Hristos nu numai ca nu-l opreste, dar il accelereaza. Dar Hristos face ceva in plus, ceea ce niciodata un iluminat al lumii sau zeu nu a facut. Se duce intr-o gradina, numita Ghetsimani, si se roaga plangand, adica isi manifesta "omenitatea", cum ar spune Grigore Palama. Nu frica, ci suspinul fiintei in fata mortii. Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta, insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti. (Mt 26, 29).
Pe Krishna il admiram ca pe un zeu, dar Iisus ne cutremura. In Krishna nu ne recunoastem, dar in Hristos, da. Omenirea intreaga este prinsa in lacrima lui. De doua mii de ani ne inchinam la lacrima aceasta. Dar, tot acolo, in gradina Ghetsimani, El isi depaseste "omenitatea" si ne da floarea crestina a mantuirii. In plin plans i se da sa ne daruiasca aceasta minune: "Faca-se voia ta, Doamne!" De atunci, noi, crestinii, suntem lacrima Lui pe obrazul lumii. El in Ghetsimani a plans si s-a rugat ca sa fim impreuna. Aceasta este frumusetea lui Hristos, Omul Frumos.
Dan Puric

joi, 3 septembrie 2009

Tineretul si rugaciunea


Tineretul si rugaciunea
Exista oare un raport real intre tineret si rugaciune? Sau cumva sunt realitati distincte, fara nicio legatura una cu alta? Pentru cine priveste superficial chestiunea s-ar parea ca legatura dintre tineret si rugaciune este foarte slaba, daca nu chiar fortuita. Astfel, unii sustin ca rugaciunea este un fenomen de imitatie sociala, un obicei impus din familie, impus prin societate, care tocmai din aceasta pricina nu angajeaza tineretul. Tanarul nu mai este un copil care sa accepte tot ceea ce ii ofera societatea. Dimpotriva, el pune in criza, in cumpana indoielii, toate valorile vietii. El ia o atitudine proprie, personala, fata de tot ceea ce primeste din afara. El se revolta adesea impotriva traditiei: refuza orice constrangere externa, in consecinta se revolta si impotriva obiceiului de a se ruga. Da: cand a fost copil i-a impreunat mamica mainile in rugaciune, l-a invatat sa faca si sa-si deschid inima, mica cat un potir de trandafir, luminilor cerului; da: cand era la scoala l-au dus invatatorii, profesorii sau preotii la biserica spre a se ruga; cand incepe sa inteleaga atatea taine pe care atunci nu le intelegea, cand mintea lui contempla toata maretia universului si a istoriei, cand incepe sa mearga pe propriile picioare, ce lipsa mai are de astfel de indrumatori si de astfel de obiceiuri! El este singur fata in fata cu lumea, fata in fata cu Dumnezeu.
Marturisim: este in aceasta afirmatie o parte de adevar. Ea contureaza in linii emotionante adevarata maretie a tineretii, care reinnoieste, generatie de generatie, adevarul biblic ca omul este coroana creatiei. Dar trebuie sa precizam: nu este vorba de o revolta impotriva rugaciunii ca atare. Este numai manifestarea unei metamorfoze adanci, a carei tinta nu este negatia, ci dobandirea vietii, este afirmatia suprema a vietii in autenticitatea ei. Tanarul se indoieste nu spre a deveni sceptic, ci spre a se convinge personal de un adevar pe care l-a acceptat pana atunci fara rezerve; tanarul se revolta nu spre a distruge functiunile fundamentale ale vietii, ci spre a se inalta de la o participare externa, formala, stereotipa la o participare launtrica, libera, plina de avant si pasiune. Este un proces de cristalizare noua, de topire a unui fel de a fi si de formare a unui alt fel a fi. De aceea, tanarul, chiar daca renunta la rugaciunea copilariei, nu renunta la rugaciune. Rugaciunea lui nu mai este imitatie sau formalism, este un act personal, o zguduire launtrica, o avantare a sufletului spre zarile Necuprinsului. Tineretea este nostalgie si nostalgia este rugaciune. Rugaciunea tineretii este suvoi de primavara care rupe zagazuri, smulge radacini si franturi de glie, dar in involburarea ei se pravaleste spre aceleasi limanuri si zamisleste viata: este un nou suflet, o noua inima ce se marturiseste Domnului, este expresia suprema a unui suflet in freamat de furtuna. Natural, o astfel de rugaciune nu se va mai turna in anumite tipare; ea va fi navalnica, libera, plina de sinceritate, pana la dramatism.
Aceasta nu inseamna ca in perioada tineretii nu s-ar putea ca in anumite clipe tanarul, urmarit de anumite conceptii filosofice sau de anumite pilde demoralizatoare, sa se indoiasca de necesitatea si puterea rugaciunii. Rugaciunea presupune "credinta intr-un Dumnezeu viu si personal, credinta in prezenta Lui reala si nemijlocita si raportul viu in care intra omul cu acest Dumnezeu trait ca prezent". Cine nu are aceasta credinta nici nu se poate ruga cu adevarat. Pentru ca motivele care zguduie temeliile credintei sunt de cele mai multe ori speculatii stiintifico-filosofice. Asupra acestora nu ne putem opri acum. Amintim doar ca toate aceste contradictii aparente au o rezolvare rationala satisfacatoare. Trebuie insa sa fim totodata constienti ca numai ratiunea nu poate decide definitiv asupra credintei: singurul mijloc care ni-L descopera efectiv pe Dumnezeu este rugaciunea.
Si acest adevar il simte tineretul in chip instinctiv. Caci cu toata criza intelectuala prin care trece credinta, sau tocmai din pricina aceasta, rugaciunea este o functie atat de elementara a spiritului, si tineretea este inca asa de sincera asa de apropiata de valurile pure ale vietii, incat chiar si in clipele indoielilor amare se roaga. Se roaga dintru adancul sufletului: este rugaciunea cautarii. Este setea dupa un raspuns din partea lui Dumnezeu, dupa un contact nemijlocit cu realitatile spirituale a caror adeveritate ratiunea o pune in cumpana. Se rasfrange in ea lupta dramatica pentru Dumnezeu, pentru supremul izvor al vietii umane: "eu vreau sa Te cunosc pe Tine cel necunoscut; Tu, ce-mi patrunzi adanc in suflet si-mi rascolesti viata ca o furtuna. Tu, cel neinteles, dar inrudit cu mine. Eu vreau sa Te cunosc si sa-Ti slujesc" - este rugaciunea tineretii lui Nietzche. Este ceea ce poetul concretizeaza in minunatele versuri:
"Ca pe o cetate in piscuri de minuni, Asediindu-l noapte-zi, mereuCu armele ne-nvinsei rugaciuni,Suim sa cucerim pe Dumnezeu..."
E rugaciunea dramatica a cautarii. Si nimic mai firesc: Dumnezeu nu se descopera cu adevarat decat in ceasul rugaciunii. Pentru cine problema existentei lui Dumnezeu este o problema vitala, nu se poate margini la argumentele rationale pro si contra. Ratiunea poate argumenta existenta lui Dumnezeu, dar aceasta existenta devine mai mult decat o simpla atractie filosofica, devine vie prin rugaciune. "Cel ce nu se roaga este ca un orb care vorbeste de lumina". Si orbul poate sustine ca lumina exista sau ca nu exista, ca ea exista intr-un fel sau altul, dar numai pe cale logica nu va ajunge niciodata la o certitudine asemanatoare celei pe care o primesti cand vezi lumina. Si omul, atata vreme cat numai filosofeaza despre Dumnezeu, nu poate dobandi certitudinea ce se revarsa din experienta prezentei divine in rugaciune. Ceea ce este experienta simturilor pentru lumea materiala, ceea ce este ratiunea pentru lumea formelor logice, este rugaciunea pentru lumea spirituala: prin ea intram in comuniune cu Dumnezeu. Pentru cel ce se roaga, Dumnezeu este o realitate pe care n-o mai poate intuneca norul nici unei negatii, nici unei indoieli, asa cum pentru cel ce vede lumina nu exista nici un argument in stare sa-l convinga ca lumina nu exista.
Rugaciunea este descoperirea adevarului divin, asa cum experienta este descoperirea adevarului creatural. Si ceea ce este ignoranta in domeniul stiintific, este necredinta in domeniul religios: asa cum ignoranta este consecinta refuzului de a face efortul instruirii, necredinta este consecinta refuzului de a face efortul rugaciunii. Ea refuza singura cale valabila de experimentare a adevarului divin.
De aceea, printr-un instinct sanatos, tocmai in momentele de criza spirituala, de adanca rascolire sufleteasca, tineretul nu renunta, nu trebuie sa renunte la rugaciune: rugaciunea lui capata accentele dramatice ale cautarii. Este fiul care asteapta imbratisarea Tatalui, este strigatul inimii care vrea raspunsul cerului: "Doamne, strigat-am catre Tine, auzi-ma". O astfel de rugaciune nu va ramane fara raspuns: volburile se vor linisti, negurile se vor risipi, freamatul se va domoli si lumina certitudinilor mangaietoare va inunda sufletul. Rugaciunea este (singura) poarta prin care sufletul poate vizita cerul si cerul se coboara la el. Cel ce a renuntat la ea s-a exilat de bunavoie din paradis. El n-are dreptul sa-i nege existenta.
Dar va zice cineva: nu cumva aceasta cautare prin rugaciune este o simpla autosugestie? Desigur ca nu. Pentru aceasta marturiseste insusi dorul care zvacneste in sufletul omenesc dupa Dumnezeu. Este ceea ce Fericitul Augustin exprima asa de pregnant: "Ne-ai facut pentru Tine, Doamne; nelinistit este sufletul nostru pana nu-si va gasi odihna intru Tine". Si nostalgia aceasta dupa o alta lume este simfonia permanenta an vietii, este o rugaciune ce se inalta necontenit spre Dumnezeu. Cautarea este dovada prezentei lui Dumnezeu asa cum gravitatia pamantului este dovada existentei soarelui, chiar si atunci cand nu-l vedem din pricina norilor. Desigur, adesea cautarea este indelungata si umbrele indoielii vor sa inghita luminile dorului: "Poti sa strigi oricat vrei: iata, Doamne, eu stau in fata Ta! Nu vine niciun raspuns din inaltimea tronului ceresc. Cat vei mai tot striga spre Dumnezeu?" Asta-i indoiala. Si iata raspunsul: "Fii linistit! Nu Eu ti-am poruncit, zice Domnul, sa Ma chemi? Si chemarea ta: o, Doamne! cuprinde in sine raspunsul Meu: aici sunt. Caci rugaciunea asta si arderea ta launtrica sunt trimisii Mei. Mijloacele si calea, ce cauti sa le gasesti pentru tine, sunt mijloacele Mele prin care te cuprind si conduc la Mine. Teama si iubirea ta sunt garantia harului Meu". Nostalgia este revarsata din Dumnezeu, este dovada prezentei Lui si raspunsul Lui.
Cu toate acestea Dumnezeu nu lasa tineretea numai pe drumurile cautarii: iluminarea anumitor momente de rugaciune este raspunsul care exclude de la sine, prin puternica lor evidenta, orice banuiala de autosugestie. Ea este iluminarea unei intalniri reale cu Realitatea divina, care nu se confunda cu propriul nostru eu. Ea este asemenea iluminarii rezultata din intalnirea ratiunii cu adevarul stiintific, dar este si mai puternica. Este iluminarea pe care Pascal, celebrul matematician a exprimat-o in trei cuvinte: "Bucurie! Bucurie! Bucurie!". Daca a reinnoi chemarile rugaciunii ar fi o autosugestie, atunci si repetarea experientelor pentru descoperirea adevarurilor stiintifice ar fi tot o autosugestie, deci toata cunoasterea omeneasca devine o iluzie, o halucinatie.
Asadar criza sufleteasca a tineretii nu justifica renuntarea la rugaciune. Dimpotriva, ea duce de la rugaciunea imitativa la rugaciunea dramatica, adanca, personala, rascolitoare ca o volbura care se inalta catre ceruri.
Mitropolitul

PF Patriarh Daniel - "Educaţia tinerilor si a copiilor este o arta, si nu una intamplatoare, ci cea mai insemnata dintre arte"


“Omul contemporan, prins în mreaja unei societăţi materialist-consumiste, a profitului imediat(…) reduce fericirea la câştigul material şi la existenţa biologică terestră, uitând de bogăţia sufletească a virtuţilor: iubirea de Dumnezeu, iubirea de adevăr şi de dreptate, de sfinţenie şi de viaţă veşnică.” – avertiza Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, intr-un cuvant adresat participanţilor la Congresul Naţional „Hristos împărtăşit copiilor”.


Conform spuselor Patriarhului Romaniei, “lucrarea Bisericii se deosebeşte esenţial de propaganda sau de campaniile publicitare ideologice şi comerciale pe care omul contemporan este silit să le consume zilnic prin mass-media”, în care viaţa umană este redusă la o creştere biologică, la o performanţă intelectuală ce urmăreşte insa doar câştigul material şi la o ideologie a “puterii” în societate.

Congresul, desfăşurat la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, în perioada 2-3 septembrie 2009, marchează astfel încă un succes în activitatea de revigorare catehetică parohială adresată educării copiilor în iubirea lui Hristos, trasand noi directii de abordare, dincolo de lupta cu “mentalităţile învechite în comoditate”.

Aşadar, “educaţia tinerilor şi a copiilor este o artă, şi nu una întâmplătoare, ci cea mai însemnată dintre arte”, continuă Întâistătorul Bisericii în acelasi mesaj, citat de Biroul de presa a Patriarhiei.
“Toate aceste adevăruri trăite de creştini demonstrează că adevărata cultură este intim legată de cultul Bisericii, în calitatea ei de comunitate vie, mărturisitoare şi rugătoare”, a incheiat Preafericitul Parinte, binecuvantându-i pe cei ce participă şi reuşesc în acest proiect educaţional, “cu o valoare incalculabilă - ca investiţie spirituală pe termen lung”.
”Bunul Dumnezeu să binecuvânteze pe toţi cei ce sprijină sau împlinesc această nobilă lucrare de catehizare şi de formare duhovnicească, astfel încât copiii şi tinerii Bisericii noastre să ajungă la bucuria exprimată de psalmist prin îndemnul: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul! (Ps. 33, 8).” († DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE)

miercuri, 2 septembrie 2009

Pasapoartele biometrice - Monahul Filotheu Balan

http://video.crestinortodox.ro/pxAr3Ht6MVs/Pasapoartele_biometrice___Monahul_Filotheu_Balan.html

Roaga-te si fa ce vrei !

Rugaciunea este atat de tare si de puternica, incat poti sa te rogi si sa faci ce vrei, caci te va povatui spre adevarata si dreapta lucrare. Ca sa fii placut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decat sa iubesti. "Iubeste si fa ce vrei", spune Fericitul Augustin, caci cine iubeste cu adevarat, acela nu poate si nu vrea sa faca ceva ce nu este placut fiintei iubite.
Cum insa rugaciunea nu este decat revarsarea si lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toata dreptatea despre ea acelasi lucru: pentru mantuire nu e nevoie de nimic altceva decat de . Roaga-te si fa ce vrei, si vei atinge telul rugaciunii, vei dobandi iluminarea prin ea!
Spre a infatisa mai amanuntit intelesul acestei chestiuni, o vom lamuri prin pilde:
Roaga-te si gandeste ce vrei
Roaga-te si gandeste ce vrei, iar gandurile tale se vor curati prin rugaciune. Rugaciunea iti va lumina mintea, va izgoni si va linisti toate gandurile necuviincioase. Aceasta o intareste Sfantul Grigorie Sinaitul: "Daca vrei sa-ti alungi gandurile si sa-ti cureti mintea, atunci izgoneste-le cu rugaciunea, caci, in afara de rugaciune, nimic nu le poate opri." Sfantul Ioan Scararul spune in aceasta privinta acelasi lucru: "Cauta sa biruiesti vrajmasii ce tin de ganduri prin Numele lui Iisus. Afara de aceasta arma, nu vei gasi alta."
Roaga-te si fa ce vrei
Roaga-te si fa ce vrei, si faptele tale vor fi placute lui Dumnezeu, iar tie-ti vor fi folositoare si mantuitoare. Rugaciunea deasa, chiar atunci cand nu iei seama de cererea pe care o faci, nu va ramane fara rod (Marcu Ascetul), pentru ca in ea insasi se afla o putere plina de dar: "Sfant este Numele Lui, si oricine va chema Numele Domnului se va mantui." Asa, de pilda, cel ce s-a rugat multa vreme fara sa simta vreo imbunatatire in viata sa pacatoasa, a primit in cele din urma inteleptire si chemare la pocainta. O fata iubitoare de placeri se ruga, si rugaciunea i-a aratat calea spre viata feciorelnica si spre ascultarea invataturilor lui Iisus Hristos.
Roaga-te si nu incerca sa birui patimile doar prin propriile puteri
Roaga-te si nu incerca sa birui patimile doar prin propriile puteri. Rugaciunea le va darama, in timp: "Caci mai mare este Cel ce e in voi decat cel ce este in lume", spune Sfanta Scriptura, iar Sfantul Ioan Carpatiul invata ca cel ce nu are darul infranarii nu trebuie sa se intristeze, ci sa stie ca Dumnezeu cere de la el silinta spre rugaciune, iar rugaciunea il va mantui. Despre un batran scrie in "Pateric" cum, "cazand, a biruit", adica, poticnindu-se de pacat, nu a deznadajduit, ci s-a intors cu rugaciunea spre Dumnezeu si Acesta l-a ridicat. Iata o pilda graitoare!
Roaga-te si nu te teme de nimic
Roaga-te si nu te teme de nimic, nu te infricosa de necazuri, nu te inspaimanta de napaste, caci rugaciunea te va apara, inlaturandu-le. Adu-ti aminte de putin credinciosul Petru, care sta sa se inece; de Pavel, care se ruga in temnita; de tanarul scapat de rugaciune din ispita in care cazuse; de fecioara care, in urma rugaciunii, a fost salvata din mainile unui ostas ce Venise cu ganduri rele si de alte cazuri asemanatoare. Toate aceste intamplari arata puterea, taria si intinderea atotcuprinzatoare a rugaciunii facute in Numele lui Iisus Hristos.
Roaga-te oricum, insa mereu
Roaga-te oricum, insa mereu si nu te nelinisti de nimic, fii vesel si linistit cu duhul, caci rugaciunea va randui toate si te va intelepti. Tine minte puterea rugaciunii despre care vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul; cel dintai spune ca "rugaciunea, chiar atunci cand este facuta de noi, care suntem plini de pacate, ne curata numaidecat". Iar al doilea vorbeste astfel: "Ca sa ne rugam intr-un fel oarecare, sta in puterea noastra; dar ca sa te rogi curat este un dar de sus!" Prin urmare, jertfeste lui Dumnezeu ceea ce iti sta in putere; adu-I la inceput drept jertfa macar cantitatea, adica un numar cat mai mare de rugaciuni, si puterea lui Dumnezeu se va revarsa in neputinta ta. Rugaciunea va deveni o deprindere si facandu-se una cu firea, va ajunge o rugaciune curata, luminoasa, inflacarata, asa cum se cuvine.
Apoi, in sfarsit, iti mai spun ca daca vremea vegherii tale ar fi insotita de rugaciune, atunci, in chip firesc, nu ti-ar ajunge timpul nu numai pentru fapte pacatoase, dar nici pentru ganduri necurate.
Vezi cate idei adanci sunt inmanuncheate in aceasta inteleapta vorba: "Iubeste si fa ce vrei! Roaga-te si fa ce vrei!" Cat de imbucuratoare si mangaietoare sunt toate cele zise mai sus pentru un pacatos ingreunat de slabiciuni, pentru cel care geme apasat de povara patimilor!
Iata, rugaciunea e totul! Ea ne este data ca un mijloc atotcuprinzator spre mantuirea si desavarsirea sufletului. Dar cu indicarea rugaciunii este aici strans unita si conditia ei: "Neincetat va rugati!", asa cum porunceste cuvantul Domnului. Ca urmare, rugaciunea isi va arata toata puterea ei lucratoare si roadele doar atunci cand va fi rostita des, neincetat. Repetarea deasa a rugaciunii tine fara nici o indoiala de vointa noastra libera, pe cata vreme osardia, desavarsirea, ca si curatenia rugaciunii sunt un dar de Sus.
Sa ne rugam, prin urmare, cat mai des cu putinta, inchinandu-ne intreaga viata rugaciunii! Practica deasa ne va invata sa fim cu luare-aminte, cantitatea ne va conduce negresit la calitate. "Ca sa invatam sa facem un lucru bun, trebuie sa-l savarsim cat se poate mai des", a spus un scriitor duhovnicesc plin de experienta.

marți, 1 septembrie 2009

Par. Arsenie Boca

http//www.youtube.com/watch?v=9zDIfq_xNDc

Cuvant pentru cei ce alearga dupa slujbele de dezlegare

Gazduindu-l in inima pe Hristos, diavolul nu mai are nici o putere

"Nu va bucurati ca duhurile vi se pleaca, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in ceruri" (Luca 10, 20). Acestea au fost cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos, adresate ucenicilor ce se dusesera in toate partile sa-L vesteasca. Au venit si erau bucurosi pentru faptul ca pot, si ei, sa faca minunile Mantuitorului, ca, iata, duhurile se pleaca inaintea lor, asa cum se face mare caz de asta, si in zilele noastre. Oamenii isi vorbesc, unii altora: "Du-te in cutare loc, ca acolo se fac dezlegari teribile, se fac rugaciunile Sfantului Vasile cel Mare si scapa bolnavii de duhurile necurate." Exact ca ucenicii.
Raspunsul Mantuitorului il stim: "Bucurati-va, nu pentru altceva, ci pentru faptul ca numele voastre sunt scrise in ceruri. Mantuitorul, mai incolo, a promis ca: de veti avea dragoste intre voi, Eu impreuna cu Tatal, voi locui si voi lucra in voi, iar pe il voi trimite sa va aduca aminte de Mine si de cuvintele Mele. Acest anunt face aluzie la indicatia ce-o daduse ucenicilor, mai inainte: Nu va bucurati ca vi se pleaca duhurile necurate, ci pentru ca numele voastre sunt scrise in ceruri. Voi sunteti sub ocrotirea Tatalui Meu si sub ocrotirea Mea, cu care lucrez in voi, bucurati-va deci ca sunteti sub ocrotirea Tatalui, a Mea si a Duhului Sfant!"
Asta o spun vis-a-vis de propaganda ce se face cu scoaterea duhurilor necurate; oamenii alearga, pe unde au auzit ei ca se petrec minuni din acestea, de multe ori fara a sti ce motiv ii atrage sa se duca acolo. Mantuitorul a precizat ca numai asta e important: "faptul ca voi locui in voi, cu Tatal si voi lucra, nu ca se dezleaga oamenii de legaturile diavolului; important este ca Eu sunt in voi si lucrez cu Tatal."
Duhurile asculta si ies din om, omul eliberandu-se de actiunea lor, de rautate, dar important este ce viata primeste omul in el. Prin faptul ca se elibereaza, nu-i mare lucru. Mare lucru este ca se instaleaza Hristos in inimile noastre. Asta trebuie sa fie in atentia oamenilor: cerul se coboara-n inimile noastre.
Daca mai punem si problema Imparatiei lui Dumnezeu: "Pe Mine sa Ma cautati inlauntrul vostru. Daca umblati dupa viata, sa stiti ca Eu va sunt viata. Nu faptul ca scapati de actiunea diavolului e important, ci faptul ca Eu locuiesc in voi, unde trebuie sa fiu asteptat si primit, incat Eu sa va fiu dragoste, in inimile voastre. Sa va bucurati ca Eu, impreuna cu Tatal, locuiesc in voi, nu pentru ca va puteti elibera de duhurile necurate.
Avandu-Ma pe Mine, duhurile rele nu mai au loc, nu mai au ce cauta in voi pentru a fi nevoie sa le scoateti, prin diferite metode sau ducandu-va mai stiu Eu pe unde. Important e sa Ma aveti pe Mine, cu Tatal si cu Duhul Sfant. Daca va vedeti, unii pe altii, cum va vedem Noi, atunci deveniti o casa cu Sfanta Treime, viata voastra devine o casa de impreuna petrecere, de sfat comun, de simtire si traire identica cu cea a Sfintei Treimi. Important este ca a ajuns Imparatia lui Dumnezeu inlauntrul vostru si atunci diavolul nu mai are acces, nu mai poate patrunde, daca pe Mine Ma primiti."
Asta e lui Dumnezeu: sa Se vada primit si gazduit si dorit in inima noastra, in centrul de comanda al vietii sufletesti.